Iubirea pentru patrie pe care naziștii au proclamat-o și în numele căreia au mobilizat segmente mari ale poporului german nu era iubire pentru adevărata Germanie, pentru Germania așa cum era ea de fapt. Iubirea lor nu se referea la o Germanie care este o națiune printre alte națiuni egale. Era iubire pentru o Germanie așa cum ar trebui să fie conform sentimentelor lor: o Germanie mai mare decât celelalte națiuni europene. Era iubire pentru o Germanie ideală. Nici Hitler nu iubea Germania așa cum era ea cu adevărat. Ceea ce iubea el era o viziune a Germaniei și a măreției sale. Războiul nazist și întreaga atrocitate a acelor ani au fost mișcarea disperată a unei națiuni care se scufunda rapid într-o poziție de clasă a doua sau a treia. Germanii au văzut acest război ca pe ultima lor încercare de a se dovedi demni de imaginea lor ideală. S-ar putea argumenta că nu era necesar să extermine milioane de evrei pentru ca germanii să învețe să trăiască cu o imagine mai puțin strălucitoare despre ei înșiși. Cu toate acestea, formațiunile sociale puternice rareori fac compromisuri pașnice cu limitarea puterii lor. Ele se întorc iar și iar la lideri care le proiectează înainte imaginea unei măreții superioare, care li se adresează în numele unor valori înalte și îi cheamă să reziste amenințării și să lupte pentru superioritatea colectivă și idealurile acesteia. Ca animalele sălbatice, națiunile puternice devin foarte periculoase când se simt încolțite, când simt că balanța puterii se înclină împotriva lor, că valorile lor sunt amenințate și că superioritatea lor se estompează. Când aceste fenomene sunt observate, oamenii recurg de obicei la violență. Și atunci izbucnesc războaie.