Anarhia este cu siguranță o constantă psihologică, culturală și istorică, însă această constantă este discontinuă, aproape de neconceput. Nu există o secvență în Anarhie pentru că este o izbucnire prin definiție. Anarhia (sau anarhismul) nu este niciodată recunoscută în starea lucrurilor. Prin urmare, este imposibil ca cineva să gândească sau să scrie o istorie a Anarhiei în stilul unui roman de Balzac cu un început, o evoluție uniformă și un sfârșit. Este plină de goluri și amețeli. Este făcută din rămășițe. Nașterea ei ne scapă întotdeauna. Nici măcar nu știm dacă pur și simplu se ridică cu o înălțare mitică orbitoare. Singurul lucru pe care îl putem face este să restabilim momentele sale risipite și să încercăm să măsurăm febra care o străbate.

Aceasta este ceea ce încearcă să facă Dicționarul Anarhist. Să călătorească, ca o mașină a timpului tipărită, cititorii săi într-un univers paralel social în mare parte necunoscut, invizibil sau deformat multiplu, un univers multidimensional și multiform și, prin urmare, suficient de captivant și să le propună să reconstruiască în felul lor oricum povestea fanteziastă a anarhiei sau, măcar, să o citească ca pe un roman social plăcut, episodic, aventuros.

Al doilea volum al Dicționarului este îmbogățit cu tipărituri și cărți din producția editorială anti-autoritare grecească.