Malleus Maleficarum, cunoscut și sub numele de Ciocanul Vrăjitoarelor, scris de inchizitorii Heinrich Kramer și Jacob Sprenger în secolul al XV-lea, rămâne până în ziua de azi una dintre cele mai faimoase cărți despre vrăjitorie la nivel mondial. Cartea include trei secțiuni principale și este adresată vânătorilor de vrăjitoare, precum și oamenilor obișnuiți ai vremii. Prima secțiune examinează, prin întrebări și răspunsuri scurte, dacă vrăjitoarele sunt reale sau doar o fantezie, concluzionând că ele există dincolo de orice îndoială, la fel ca și Diavolul, de la care își trag puterile. În a doua secțiune, autorii prezintă prin incidente modurile în care operează vrăjitoarele, precum și metodele prin care cineva se poate proteja de ele. În a treia secțiune, inchizitorii explică torturile și procesele prin care cei acuzați de vrăjitorie trebuie să treacă pentru a li se recunoaște vinovăția, precum și orice alte măsuri care trebuie respectate în războiul Bisericii împotriva Artelor Întunecate. Textul a fost folosit timp de secole de către creștini ca sursă de referință în demonologie, deși nu a fost folosit direct de Inchiziție, care a devenit notorie pentru torturile și crimele sale. După publicarea sa, vrăjitoria a devenit mai larg acceptată ca un fenomen real și periculos. Biserica ar caracteriza în cele din urmă vrăjitoria ca fiind cea mai mare dintre crimele și păcatele existente și ar ridica-o la nivelul ereziei - ca rezultat, persecuțiile și pedepsele au devenit mai brutale.

"Dacă Dumnezeu, printr-un înger, nu-l forțează pe Satan să-și refuze ajutorul vrăjitoarei, ea va fi atât de insensibilă la durerile torturii încât ar prefera să-i fie smulse mâinile și picioarele decât să mărturisească adevărul!"