«Ar trebui să scrii o carte despre mama». Un comentariu de la Georgina de ziua Marinellei, cu ani în urmă.

Am auzit-o, am uitat-o. Nu am luat-o în derâdere, dar știam că nu sunt potrivit pentru a fi biograf, din cauza stilului în care scriu. Fie că e bine sau rău. Încep dintr-un loc și ajung în altul, emoțiile mele intervin, mă supăr pe personajele mele, fac ce fac, astfel încât să nu fiu inclus printre giganții actuali ai literaturii. Nu delirez despre marile probleme acceptate „politically correct” și de facto intangibile. Cu un astfel de caracter, cum aș putea să mă ocup de Marinella, cu care suntem într-adevăr legați de câteva decenii interesante, dar nu aș veni cu aureole și coroane exclamative pentru lumea melodică a nopții.

«Știi, eu…». Am ridicat obiecții, cunoscându-mi caracterul. Cealaltă parte a insistat: «Greșești…». «Dar eu sunt o greșeală ambulantă», am răspuns. În cele din urmă, biograful „a fost capturat”…

«Mă cunoști» ― Marinella.

«Te iubesc, dar mă tem că nu mă cunoști», am răspuns.

A continuat o vreme cu „mă cunoști”, „nu mă cunoști”, până când am decis să începem simpozioanele de la amiază în memoria lui Platon și a altor experiențe similare de simpozion. Așa am procedat, iluminând cu lumina amiezii nopțile sau chiar zilele unei vieți de pământ, voce, dragoste, trudă și multă dragoste. Și a devenit o carte care, fără a fi a priori o biografie, a început să semene cu propriul meu roman.

G. X.