Abordarea comparativă a lui A. Papadiamantis și F. Dostoievski evidențiază liberul arbitru al autorilor în gestionarea discursului religios. În opera lor literară, discursul religios dogmatic este anulat și înlocuit de discursul social-religios, care se transformă într-o critică revoluționară lumească. Limbajul lor încorporează diferite lecturi sociale și politice, echilibrând intenția individuală cu coeziunea socială, în legătură directă cu perfecțiunea religioasă. Impasul relațiilor sociale, nedreptatea, furia și disprețul sunt exteriorizate ca realitate și transformate în semnificații - construcții, situații naturalizate în cursul vieții. Natura, omul și comunitatea se armonizează în viața pământească, privindu-se simultan către divin ca o prezență rațională, împuternicire legală și justificare pragmatică.