Dacă discursul dominant în Antichitate considera sinuciderea un privilegiu al celor puțini (filozofi și aristocrați) și o rușine a celor mulți, dacă discursul dominant din Evul Mediu până în modernitate considera sinuciderea un păcat de neiertat, astăzi discursul dominant consideră sinuciderea o boală și boala singura condiție suficientă și necesară pentru sinuciderea (asistată medical). Acest paradox biopolitic nu poate fi rezolvat, nici măcar înțeles, decât dacă este istoricizat. Această carte nu aspiră să fie o istorie exhaustivă a sinuciderii, deoarece un astfel de demers ar fi atât nefezabil, cât și inutil. Nefezabil, deoarece atât sinuciderea, cât și istoria nu pot fi epuizate și, prin definiție, nu cunosc un sfârșit din perspectiva unui subiect cunoscător, dar vor însoți specia umană atâta timp cât aceasta se străduiește să-și epuizeze posibilitățile; inutil, deoarece nicio interpretare care urmărește o chestionare critică a prezentului nu poate fi definitivă și exhaustivă dacă dorește cu adevărat să rămână interpretare și critică. Această carte a apărut dintr-o reflecție de lungă durată asupra sinuciderii în societățile biopolitice, deoarece de la izbucnirea crizei capitaliste globale din 2008, a început să se audă și să se răspândească un discurs despre o "creștere spectaculoasă a sinuciderilor", care, ca produs al societății spectacolului, a articulat discursul științific cu senzaționalismul știrilor, obscurizând mai degrabă decât luminând chestiunile, atât teoretic, cât și politic. Această carte nu aspiră să fie o "soluție" științifică la problemă; este condusă de ambiția de a istoriciza disconfortul față de existent, atunci când acesta ia forma sa cea mai extremă. Această istoricizare a fost încercată printr-o muncă scolastică de natură academică, dar fără—sperăm—scolasticismul academicismului, astfel încât experiența sinuciderilor să nu fie complet îngropată sub discursul nostru și pentru a provoca, prin scriere și citire, o mică ruptură în versiunea nefilozofică a discursului dominant, care reprezintă, după cum vom vedea, conexiunea dintre tulburarea mentală și sinucidere ca fiind presupus indestructibilă. Această versiune rămâne nu doar profund nefilozofică, deoarece ignoră esențial angoasa existențială care, în modernitate, a făcut din sinucidere singura, conform lui Camus, "problemă filozofică serioasă"; dar rămâne și profund neistorică, deoarece arată o pasiune pentru ignoranță față de însăși constituția istorică a sinuciderii ca problemă. Totuși, filozofarea istorică, conform lui Nietzsche, adică considerația filozofică care nu ignoră istoria și istoria care nu se mulțumește cu înregistrarea factuală a trecutului, mărturisește că trebuie să chestionăm ceea ce este evident pentru a exista viață înainte de moarte, adică să reflectăm și să experimentăm asupra a ceea ce este considerat cel mai "natural", și anume, a trăi și a muri.