Bizanțul este o lume plină de zgomot, mișcare, minuni, mistere, cântece, sărbători, bogății, bătălii, povești. O lume plină de culori. Roșu, ca purpura împăraților săi. Aur, ca fundalurile mozaicurilor din bisericile sale. Negru, ca veșmintele călugărilor săi. Alb ca ținuturile necunoscute de dincolo de granițele sale. Albastru ca marea sa și ca rochiile femeilor sale nobile. Verde ca recoltele din câmpiile sale vaste de primăvară. Dar nu numai atât. Bizanțul nu are doar șase culori. ALBASTRUL este ușor de văzut și greu de înțeles. Unde este, acolo nu este. Este culoarea Departe și Foarte Departe. Culoarea Distanței și a Orizontului. Culoarea Oceanului și a Cerului, care strălucește constant acolo unde marea și aerul se întâlnesc. Strălucește și se întunecă în cele mai adânci adâncuri, strălucește și sclipește în cel mai înalt firmament. Norii, totuși, unde apa și aerul se întâlnesc din nou și se țin strâns împreună... norii nu devin niciodată albaștri, ei navighează doar albi sau negri sau gri. Albastrul este sângele regilor și împăraților – atâta timp cât încă mai curge în venele lor cel puțin și nu a fost vărsat dintr-un motiv sau altul. Albastri sunt zeii călăreților de stepă. Albastre sunt râurile, care sunt drumuri și granițe, albastre sunt valurile, care sunt călătorii și bătălii. Cine iubește Albastrul, îl iubește foarte mult