Cu puțin timp înainte ca Dioclețian (284-305 d.Hr.) să fie declarat împărat roman, s-a născut George (probabil în 280). Provenea dintr-o familie bogată și nobilă din Cappadocia, care locuia în Armenia. De la tatăl său Gerontius, care era senator și lider militar, a moștenit dragostea pentru arta militară - pe care a urmat-o - în timp ce de la mama sa evlavioasă Polychronia, a fost învățat 'din pruncie' să creadă ferm în Dumnezeu și să practice virtutea, având ca model pe Domnul, sfinții și martirii. Când a ajuns la vârsta potrivită, George s-a înrolat în armata romană. Caracterul său, noblețea și bunătatea l-au făcut imediat iubit printre ofițeri și soldați. Și nu numai atât. În anul 297, când romanii l-au atacat pe Narseh, regele Persiei, George s-a remarcat în mod deosebit pentru eroismul și îndrăzneala sa, ceea ce a dus la onorarea sa cu rangul de tribun. Victoriile pe care le-a obținut pe câmpul de luptă l-au impresionat pe împăratul Dioclețian, care l-a numit pe George comandant, cu titlul de conte, în regimentul gărzii imperiale, la vârsta de doar 18 ani! Între timp, prin harul lui Dumnezeu, care a ascultat rugăciunile lui George și ale mamei sale Polychronia, Gerontius, care era încă păgân, a îmbrățișat credința creștină, a fost botezat și curând a plecat din această lume. Fiul și mama și-au continuat viața în Hristos. Practicau rugăciunea și caritatea. Au distribuit o parte din averea lor 'celor mai mici frați' ai lui Hristos, indiferent dacă erau creștini sau păgâni. În anul 302, Cezar Galerius a atacat din nou perșii. George a ieșit din nou în evidență ca cel mai curajos și valoros ofițer, fără a înceta să fie un creștin umil și credincios. În același an, Dioclețian, prin decret, a declarat o persecuție teribilă împotriva creștinilor. Comanda sa era clară: 'Acei creștini care neagă și renunță la credința lor în Hristos să se bucure de daruri și onoruri regale. Cei care nu se conformează să plătească cu viața lor.'