Pe 28 decembrie 2008, la trei dimineața, cea mai mare teamă a mea a devenit realitate: cum spune vorba, am înnebunit. Mintea mea—lumea mea—s-a prăbușit și a fost înlocuită de o psihoză atotputernică, care, ca un parazit avându-mă pe mine ca gazdă, s-a hrănit și a prosperat pe ideile paranoice pe care le genera neîncetat: eram noul Dalai Lama, De veghe în lanul de secară, asasini plătiți mă așteptau. În acest delir al meu, încă viu în memoria mea, în timpul scurtei mele spitalizări și a depresiei mortale ulterioare, am târât și am condus la disperare toate persoanele dragi inimii mele, care m-au văzut brusc zdrobit de o boală mentală incontrolabilă. Decembrie sumbru al lui '08 într-o Atena amorțită. Sacrul roșu. Și mama mea sinucigașă, care se întoarce din Hades ani mai târziu. În această carte, am scris tot ce îmi amintesc, fără a schimba nimic și fără a ascunde nimic. Pentru că datorită acelor zile de neconceput, am reușit, printre ruinele minții mele, să găsesc un nou sine și calea dificilă care duce la pacea mentală. Și deși povestea mea pare unică, monstrul bolii mentale și frica pe care o răspândește sunt comune tuturor, la fel ca și bestia iubirii și fiecare putere umană. Pentru că sufletul nostru nu este făcut să se mulțumească cu mizeria.